Cand nu-ti mai apartii…

15 decembrie 2015 | 20 Comentarii

   M-am rafuit cand am crezut ca e cazul, am plans cand situatia o cerea, am ras mult si fara chef. Am spus lucruri fara sa le simt, am barfit degeaba, am rostit adevaruri nu dintr-o necesitate. Am spus te iubesc cand am
considerat ca se cade. Mi-am cerut scuze cand a fost oportun. Am mancat ca se facuse ora. Am parut atenta cand nu eram, preocupata cand nu-mi pasa. Toti o facem. Nu tine de personalitate, educatie, credinte. Jumatate de adevar a existat in toate actiunile mele. Doar jumatate. Sau mai putin. Sau mai mult. 

Au fost insa cateva momente in viata mea pe care le identific cu ochii sufletului ca fiind de adevar! Ala pur! Cand din preaplin nu m-am mai ascultat. Cand ceva din mine, ca un vulcan ce erupe, nu a mai gasit cale de cenzura. Fie ca vorbim de fericire sublima, lacrimi apasatoare ca un munte, foame de nestavilit, cuvinte ca o explozie , iubire cereasca, suferinta cumplita. Clipe de adevar! 

Sunt in masina pe Valea Oltului si la radio a inceput REM si a lor Losing my religion. 

Mi-am amintit de nunta noastra si de un moment dintre cele pe care nu le vei uita niciodata. 

Tata m-a invitat la dans pe un final de melodie si imediat a inceput asta. Am continuat sa dansam. Il tineam strans tare in brate si lacrimi ca o furtuna mi-au izvucnit involuntar din ochi si suflet. Erau lacrimile fericirii ca e cu mine si ale groazei pentru cand nu va mai fi. Ii atingeam pielea si plangeam pentru cand nu voi mai putea…

Nu continui ca iar incep. 

Altadata eram la Susani. In vacanta de vara. Am primit un telefon de la Iura Luncasu in care imi spunea ca am luat castingul pentru Numai Iubirea. Era tarzior, ai mei se culcasera devreme. Am inceput sa urlu, sa plang, sa rad de extaz, fericire. Simteam ca telefonul acela imi va schimba viata. Si asa a fost. 

Ma chemase la Ruse cu pretextul ca trebuie sa cumparam niste boxe. 🙂 Banuiam cu ceva vreme ca o va face, credeam ca nu are cum sa ma surprinda. Si totusi cand s-a intamplat… am simtit fericire. Aceea nascuta in cuplu. Intre doi oameni mici ce iau o decizie mare. Pluteam la propriu, nu-mi mai era nimic, nici frig, nici cald, nici foame, nici sete. Dupa 5 ani de relatie. Dupa bune si rele. 

Ne adunaseram cativa la noi si atmosfera incepuse sa se tensioneze, ca de fiecare data cand ne vedeam. Emana o energie negativa pe care o simteam toti cu toti porii. Agresivitatea persoanei imi crea o stare de nervozitate greu de ignorat. Faptele imi confirmau ca nu e o problema de incompatibilitate umana ci una de caracter.

Am izbucnit si am spus adevaruri grele si cuvinte ce nu pot fi sterse cu buretele. Desi nimic din mine nu avertizase tornata, nu ma puteam opri stiind ca ceva mai adevarat si just nu mai facusem de foarte mult timp. E bine sa faci curatenie. 
Parintii mei locuiesc inca la Susani. Au o casa cu mai multe camere si o curte cu multi metri. 🙂 Treburi multe si ele, griji de asemenea. Eu visez mult. In sensul de vis de pare il visezi cand dormi. Si uneori e un simplu vis, alteori stiu ca inseamna ceva. In seara aceea nu visasem bine si m-am trezit ingrijorata. 

Primul lucru pe care l-am facut a fost sa ii sun pe ai mei. Si am inceput cu mami. Nu a raspuns. Am incercat din nou. Nimic. Am format la tati. Nici el. Iar la mami, iar la tati. Cred ca am incercat de 20 de ori la fiecare. Eram paralizata de frica. Stiam ca ceva s-a intamplat.Defectul meu major este ca imi imaginez chestii. In situatia asta, niste orori. Am sunat la sora mamei sa aflu cand a vorbit cu ea ultima data. La frati. Chiar si la vecini. Plangeam si tremuram. Nu stiu daca ma intelegeti, daca ati simtit vreodata asta, dar e cumplit.

Totul a tinut cam o ora pana cand m-a sunat mama ca o floricica sa imi spuna ca ei culegeau via si si-au lasat telefoanele la umbra sub un lastar. 🙂 
Mi-au venit in minte acum cateva exemple. E important sa stii ca faci ce faci si asta nu ai cum sa fentezi.

Sunt momente cand nici educatia, cenzura, controlul nu pot opri ceea ce este organic. 

Ies din tine ca singura certitutine pe care poti sa o ai.

 O vina pe care o porti in suflet revine cand dormi, in vis, o dragoste renegata apare prefacuta in lacrima din timpul unei film de dragoste, violenta din copilarie se preface intr-o mangaiere si in dorinta de avea puiul tau pe care sa-l iubesti nespus, batranetea ne sapa pe chip vrem nu vrem, frunzele cad oricum toamna, parintii mor, copiii se nasc, pamantul de roteste in jurul axei sale orice ai face si ai vrea. Momentele de adevar nu te intreaba, nu bat la usa. 

Ce e important si adevarat se intampla indiferent de parerea ta! Sunt momente eliberatoare cand nu iti mai apartii. 

Niste ganduri. Fara concluzii. Un moment de adevar.

Va pup!

 

Comentarii

  1. Paula Leon , 15 decembrie 2015 at 11:13 AM

    Frumos…de obicei citesc doar titluri,dar acum am citit tot pentru ca ma regasesc in modul tau de a gandi,in sensibilitatea ta. Traiesc emotiile frumoase sau urate asa cum imi vin fara sa ma ascund pentru ca nu reusesc… Ceilalti nu ma prea inteleg,probabil de asta am doar o prietena buna si pe surorile mele! Te pup!

  1. Lorena , 15 decembrie 2015 at 11:54 AM

    Si eu care credeam ca doar eu imi imaginez chestii/situatii atat de intense si profunde. Incepeam sa cred ca am o problema…,dar acum stiu ca nu am!
    O zi frumoasa!

  1. AlinaS , 15 decembrie 2015 at 12:31 PM

    Adela, daca ai sti de cate ori am facut si eu lucrul asta. Mi-am imaginat chestii groaznice cand nu era cazul. Si inca o fac, cu toate ca incerc tot timpul sa nu mai intru in panica atat de repede. Dar din pacate, nu prea reusesc. Scrii atat de frumos. Asa, pe sufletul meu. Te citesc mereu si de foarte multe ori, parca reusesti sa-mi citesti gandurile. Te pup!Sa ai o zi tare frumoasa! ☺

  1. Marcela Sava , 15 decembrie 2015 at 1:42 PM

    Ahhh, scriitoarea mea preferată!!! Te iubesc, scumpa mea, pt ca trezești inimi, suflete și vieți prin postarile tale scrise din inimă!!! Multumesc enorm, frumoasa mea, Adela!!!
    !

  1. Rebeca , 15 decembrie 2015 at 1:55 PM

    N-am cuvinte! atata stiu, ca iubesc sa citesc tot ce apare pe blogul asta…esti senzationala! te puuup…

  1. Mica , 15 decembrie 2015 at 4:04 PM

    Eu am dezvoltat un fel de fobie…desi este mult spus fobie insa nu suport sa nu mi se raspunda la telefon. Efectiv ma panichez groaznic si imi trec prin cap 1000 de ganduri. Tocmai de aceea, cei dragi mie deja stiu ca atunci cand sun eu, orice ar fi trebuie sa raspunda :))
    As avea atatea sa mai scriu legat de tot ceea ce ai spus tu aici…insa sunt intr-o stare in care mi-e greu sa ma adun. Oricum cuvintele tale au avut un impact si asupra mea. Ma adun si promit sa revin. Pana atunci…sa avem grija de noi, zic…si la cat mai putine griji! 🙂

  1. Descude , 15 decembrie 2015 at 4:57 PM

    De ce nu te apuci si de o carte?
    Scrii nemaipomenit!
    Te pup
    http://www.descude.com

  1. Oana-Maria , 15 decembrie 2015 at 5:09 PM

    Iti inteleg perfect toate simtamintele si eu am trecut cam prin tot ce ai povestit.
    De curand am fost plecata pentru o saptamana cu serviciul. Abia asteptam sa ma intorc la sotul si copilul meu. Aceasta saptamana mi s-a parut o luna. Si intreb ti-a fost dor de mine, vine si raspunsul nu am avut timp nici sa respir. O mie de ganduri mi-au venit in minte, cum nu ti-a fost dor, dar chiar nu avea cand …timpul scurt…treburi multe. Am inceput sa acuz, dar acuzam degeaba, sa plang, dar am plans degeaba, iar raspunsul lui a venit… de ce trebuie eu sa complic lucrurile…de ce nu incerc sa le vad asa cum sunt simple. Si eu am tendinta sa visez, sa-mi imaginez ce e mai rau, mai ales cand sunt departe de ei, dar lucrurile sunt intr-adevar simple si merita traite din plin, savurate momentele cu cei dragi…trait timp de calitate impreuna.
    Va imbratisez cu mare drag!

  1. TeoFulga , 15 decembrie 2015 at 6:08 PM

    Pana la lacrimi… Adeluca mea frumoasa! M-ai atins din nou,si din nou imi dau seama ce suflet frumos ai,si cat adevar ”rostesti” aici,si oriunde. Exact cum spuneai tu la un moment dat intr-un interviu: ”Tot ce vreau e sa fie la fel ca pana acum.” Cu oamenii dragi aproape… Dar viata…urca, coboara, si lasa urme,atat in noi,cat si langa noi. Te pup si eu,draga mea!!

  1. Georgiana Camelia , 15 decembrie 2015 at 6:13 PM

    1000 de ganduri imi trec prin minte acum ca si raspuns la postarea asta, dar as scrie un roman si nu are rost. Spun doar ca iti multumesc pentru minutele de frumusete, sinceritate, claritate si introspectie pe care mi le-ai dat cand am inceput sa citesc tot ce ai scris! Superb! ❤

  1. MIhaela C , 15 decembrie 2015 at 10:23 PM

    Eu am plâns. Așa frumos ai zis…

  1. admin (author) , 15 decembrie 2015 at 10:45 PM

    N-am vrut sa te fac sa plangi…

  1. Valentina , 15 decembrie 2015 at 10:53 PM

    Vai… am plâns şi eu.. mai ales la descrierea momentului superb cu tatăl tău.. Mi-l ador şi eu pe al meu, nici nu vreau să ma gândesc la momentele alea..de care ai zis şi tu.. mi-i iubesc pe amândoi, ma topesc după ei. De frățiorul meu cel mic, de 1 anişor, ce pot să mai zic… e bucuria familiei si minunea noastră dragă. Abia astept sa ajung acasa inapoi la ei. Şi da, cand nu imi raspund la telefon, simt ca innebunesc. Cu mama vorbesc de cel putin 5 ori pe zi. 🙂 Eu cred ca viata e, de fapt, prezenta acestor emotii pe care nu le putem controla, mai ales cand e vorba de grija noastra pt.cei dragi. Traim totul la intensitate maxima tocmai datorita acestor emotii.
    FELICITARI PT ACEST ARTICOL! SUPERB SCRII !!! SUPERBĂ EŞTI!! Pupici

  1. Ioana Tatrache , 15 decembrie 2015 at 10:54 PM

    Adeluca mea frumoasă și dragă…frumos spus! Mi-au dat lacrimile, cuvintele tale au avut un impact mare și asupra mea. Ești un om deosebit cu un suflet minunat ! Te pup cu drag și mulţumesc!

  1. Sonia Diugan , 15 decembrie 2015 at 11:39 PM

    Nu știu cum faci mereu.. de fapt cum se face mereu, ca postarile astea ale tale de suflet cad absolut la momentul potrivit… Mulțumesc, din suflet!!! Ce as mai putea spune acum. Nu regret și nu voi regreta niciodată încrederea asta care creste în sufletul meu când vine vorba de tine. Ești Adela, ești minunea.. care merita apreciata la maxim. Pup tare

  1. Ioana Agache , 16 decembrie 2015 at 6:28 AM

    Mult adevăr în cele grăite! Poți să fii atât de fericit intr-un moment…și ceva, imediat, să anihileze acea fericire ca și cum niciodată nu ai fost asa.
    Știu exact ce ai simțit, am avut și eu n faze de genul. De bucurie maximă, de tristețe profundă, de griji fără margini. Diferență este ca ai știut exact cum să le pui în cuvinte. Și asta ptr ca scrii fenomenal.
    Am zis-o și repet. La bătrânețe sau când o să ai timp, trebuie să scrii o carte. Un astfel de geniu nu trebuie irosit.
    O îmbrățișare caldă, draga mea!

  1. Raluca , 16 decembrie 2015 at 2:23 PM

    Frumos, simplu, real, matur. Te imbratisez (Raluca )

  1. Maria , 17 decembrie 2015 at 10:17 AM

    Foarte sensibil articolul, m-am emotionat… Este senzational cat de mult de detaseaza de noi niste momente cheie, am simtit-o si eu de multe ori. Apoi uitandu-ma in spate, parca nu ma mai recunosc.

    -maria
    http://thestoryletters.com/2015/12/17/drama-queen-christmas-surprise/

  1. Ancuta , 18 decembrie 2015 at 3:36 PM

    Vai cat adevar in cuvintele tale! Multumim pentru vorbele simple si realiste! :*

  1. Astefanei Patricia , 18 decembrie 2015 at 9:10 PM

    Absolut superb! Nu mai am ce completa si nici macar ce comenta! Pentru suflet si atat!

    PS: Ma bucur sa stiu acum ca nu sunt singura care intra in panica si isi face fel de fel de ganduri cand nu i se raspunde la telefon. Cu singuranta mostenesc asta de la mama, fiindca de fiecare data ma cearta cand suna si nu aud telefonul, pentru ca al meu sta mereu pe silentios, uit sa-l schimb cand ma intorc de la liceu!:))))

Leave a Comment