Viața intre bocitoare si mărgele.

21 octombrie 2015 | 22 Comentarii

Pe podul de fier din fata casei, puștoaica blondă aștepta curioasă să vină inmormântarea.
Mița a lu’ Vasile murise inecată și asta făcea din ziua asta una aparte.

Să mori in somn e una, de inimă la fel, de batranețe nu mai spun, dar să mori inecată, nu părea lucru curat.

Pesemne că visul despre care povestise la priveghi tanti Costina prevestise ceva, dar nah! dă-i omului mintea de pe urmă.
Toată tărășenia o povesti apăsat, in timp ce lega, impreună cu celelalte babe, bănutii la prosop.

-Mă sculai să ma duc la tămâiat și din bătătura țața Mița, moartă, imi zisă s-o astept și pe ea că merge să adape vacile la grajd. Pe drum, cam in dreptul lu’ Anica, dilavale de Voican, țața incepu să-mi zică:

–  Sunt ingrijorată , Costino, visai o casă părăsita in care intră nămol mult si ne luă la vale, țață. Și pe mămica care plângea si stătea in genunchi. Și plângea, Costino, cu lacrimi negre de smoală.

-Io-mi dădui sama da’ nu putui să-i spun. Ii zisăi:

-Du-te, țață si tu la biserică, aprinde o lumânare, dă un acatist, vorbeste cu popa.

Pe la 7 asa, când opri rata in stație de-l adusă din inchisoare pe băiatu’ lu nea’ Stelică, auzii un urlet. O găsise Nea Vasile in găldan fără suflare.

Plecă, saraca, pe lumea ailaltă neimpărtășită și făra lumânare aprinsă.

Unde pleci tu, Mițo, unde pleci? Un’ te duci tu și mă lasi pe mine singură, Mițo? Cu cine mai vorbesc eu, Mițo? Spune-i lu’ mămica, Mițo, să ma ia si pe mine că nu mai vreau să stau pe pămantul ăsta! Jelea si infăsura bănuții. După ce termină ața rosie, strigă la Ana să le aducă , ei si muierilor, niște cafele.

Țața Costina era, fară doar si poate, cel mai important om din bătătură, dupa moartă.

Bocitoare de meserie, intâmplarea asta ii veni manușă.

Să vorbești ultima cu moarta, nu e puțin lucru.

Tot satul vuia și nu avură muierile bolduri pentru câti veniră sa-și ia rămas bun de la țața Mița. Dar mai mult decât atât, să afle detalii despre intâmplarea asta ce trezea satul din linistea unei zile toride de vară, ce doar rața, clopotul si guițatul porcilor, mai dădeau sentimentul că nu e sat părăsit.

Doi boi trăgeau insetați carul cu moarta. Un tablou ce-o intruchipa mireasă era pus la căpătai, iar coroanele cu flori decretau inmormântarea asta drept inmormântarea anului.

La intersecție de drumuri curcubeu de monezi poleiau șoseaua. Copiii satului se ingrămădeau, săreau claie peste grămada, pentru un bănuț in plus.

Vasilică a lu’ Costin, un pusti de 8 ani, sări in sus, sprijinit de capul lu’ fra’ su! Când prinsă moneda, scoase un sunet de zici că dete cu capul de-un nor și-l duru.

Eu aveam 7 ani. Pe podul de fier din fața casei asteptam să vină inmormântarea.

Cea mai mare bucurie a mea era cand il zăream pe tataie Vergică, cântăreț cu diplomă, alături de popa Ilie, in fața cortegiului.

Mă vedea pe pod si imi făcea cu ochiul. Știam că o să imi păstreze un prosop și colivă. Cea mai bună. Cu nuci, cacao si bomboane multicolore.

Toby, cătelul meu, aștepta și el curios. De-aia , mult timp, am iubit inmormântarile.

Cam la 50 m de casa noastra, il zăresc pe tataie. Imi făcea semne disperate sa intru in curte și cu o nuia imaginară mă caftea deja.

Lumea râdea, muierile se inchinau, doar moarta nu se sinchisea sa intre in jocul lor.

Casc ochii, ii fac cu mana, trag de fustită in jos. Nimic. Comedia continua si pe scena eram eu și Toby…

Tataie nu mai avu’ răbdare să vină la mine să mă urecheze, si parcă uitand de pioșenia momentului, imi strigă:

–  Adeluța, tată, aci e scena ta? Muri un om și tu ne faci să ne râdem? Te spun lu’ Doru imediat. Intră-n curte si dezbracă câinele! Adeluța, auziși? Treci in curte, n-auziși?

Mă uit in stânga mea și Toby, cățelul meu cel alb și doar c-un ochi, avea batic pe cap, mărgele la gat și-o fustă creață cu buline. Stătea, săracul, nemișcat, sătul fiind de cât fitting ii făcusem in anii ăstia.

C-un gest disperat, ii fac semn bietului câine să intre rapid in curte de parcă el singur catadicsise să combine prost hainele.

Cel mai tare m-a necăjit că in ziua aia nu m-a mai lasat tataie să caut in osemintele din groapa in care urma sa aibă loc inmormântarea.

Acestea erau invelite intr-un cearceaf alb innodat de trei ori si dacă aveai noroc te pricopseai cu vreun inel, mostenire de familie.

Că asa e la țara. Aceeasi groapă pentru toți membrii. Dar nu pui mortul peste, scoți tot adn-ul comun, și-l ingrămădești in cearceaful alb.

Dacă ai pile la gropar, oglinda și ce-a mai rămas intreg, iți parvin pentru o clipă să le-atingi ca să iți aducă noroc. Și bați cuie multe in cosciug că dacă se transformă mortul in moroi sa nu poată să iasa din groapă.

Hilar, nu?

In timp ce cu lacrimi de crocodil eu il dezbracam pe Toby, tanti Costina imparțea moschiori, Costin ăla micu’ alerga un pisic, vântul bătea, prunele se coceau, nenea Vasile, soțul moartei, se sprijinea sfârșit de fiica lor.

Nu-l vazuse nimeni plângând. Se ocupa să omenească mesenii, mearsă după veselă, facu rost de banci pentru pomană. Se supară chiar pe muieriele de la bucatarie că nu gătiseră mâncare de prune, preferata nevestei.

Fu multumit că lumea-i lauda gospodăria si că-i auzi pe doi neni minunându-se de cosgiuc:

„Ăsta e cosciug adevărat, nene, lemn masiv”

Dupa inmormântare gura satului continua sa indruge verzi si uscată.

–  Săraca, tanti Mița, ce femeie bună si nea Vasile să nu verse el o lacrimă.

–  Il văzui de dimineată la magazin, intreba de piatră de vie. Păi iți mai arde ție de stropit viile când muierea nu făcu nici 4 săptămâni de cand o ingropași?
La nici 6 luni de la inmormântare, nea Vasile se stinsă acasă, cu lumânarea aprisă la căpătâi, spunând că zilele ce-i mai fuseseră promise nu le mai vrea.
Ce e iubirea? Cum se manifestă ea? Cum e să nu vrei să mai trăiești nici măcar o zi fără perechea ta, fără prietenul tău cel mai bun?
Ce sens are postarea asta?
Ce legatură există intre bocitoare si mărgele?

Intre câini si mâncarea de prune?

Când trăiești copilăria mea, bei lapte cu struguri, pui varză incălțată in saboți cu tocuri, cânți pe cal la arat si răritat, iubești spunând „Băga-s-ar dracii-n tine, mândro”, faci dragoste in porumbi si bei vin in loc de apă, intri intr-o lume atemporală unde doar iubirea e singura „regulă” de la care nu te abati!

Comentarii

  1. TeoFulga , 21 octombrie 2015 at 3:16 PM

    Wow,cat de frumos si profund ai scris. ”Universul” rural e atat de plin…plin cu de toate, cu iubire, cu natura, cu barfa, cu oameni minunati, cu oameni mai putin minunati… Desi nu traiesc la tara si nu am simtit ”din plin” atmosfera aceea, pot spune ca ma simt norocoasa ca am bunici si verisoara la tara, si ca imi pot petrece momente bune din vacanta acolo. Dincolo de orice, mi se pare ca la tara e o libertate pe care orasul nu ti-o poate da. Mi se pare liniste, mi se pare ca totul e mai calm,fara graba si agitatia ce se nasc in orasele suprapopulate.
    Si ca sa revin la subiectul postarii tale… Cred ca iubirea poate orice. Ca atunci cand intalnesti omul potrivit se formeaza o legatura ce nimic nu o poate rupe….nici chiar moartea. Cred ca iti ramane ceva, o parte de suflet plin de persoana iubita. Si pe de alta parte, oricat de mare ar fi suferinta pierderii, viata, asa cum e ea,isi continua cursul. Iar acel om care a ramas incomplet sufleteste,trebuie sa continue drumul prin viata,cu lucrurile obisnuite,firesti pe care toti oamenii le fac.Cu siguranta nu sunt in masura sa dau definitii sau sa incerc sa explic, pentru ca n-am intalnit inca iubirea, dar… asta cred eu,acum.
    Te pup,Ade.

  1. Georgiana Camelia , 21 octombrie 2015 at 4:59 PM

    Atat de frumos! ❤ Profund si parca desprins din lumea Morometilor, superb scris! ❤ Asa copilari vreau si pentru viitorii mei copii, daca eu nu am avut, macar ei sa aibe. Cat despre iubire, iubirea e atemporala, e vesnica, nu tine cont de nimic, nici macar de cursul vietii, iar asta e frumusetea ei ❤

  1. LuminitaC , 21 octombrie 2015 at 5:33 PM

    Eu zic sa te apuci sa asterni frumos pe hartie mai multe amintiri din copilarie ca acestea, in stilul tau viu si pitoresc, sa le citeasca copiii tai peste ani.

  1. Bookish Style , 21 octombrie 2015 at 5:54 PM

    Ar merge o rubrică „Întâmplări din copilărie” 🙂

  1. Sonia Diugan , 21 octombrie 2015 at 7:40 PM

    Vai Adela..parcă nici nu mai știu ce sa spun, și chiar îmi doresc sa spun ceva. Textul tău pur și simplu m-a mângâiat pe suflet. Ce frumos ai pornit și cât de minunat chiar, ai încheiat. ☺
    Şuşaniul tău e de basm, parcă așa tare mi-as dori sa îl onorez cu o vizita. Tu, micuța blondina cu cosițe mereu dând o anumita culoare sătucului. E o baza a ta atât de frumoasă..iar viața satului este de fapt viața cea mai frumoasa, unde nu e niciun joc, unde e trăire și dedicare maxima. „Pe sub flori mă leganai”… asta mi-a bătut mie gândul citind postul tău de suflet deja.
    Și ia uite dovada vie..Iubirea? Te face sa vrei sa rescrii lumea ?
    Mi-ai luminat seara Adela mea om frumos

  1. Rebeca , 21 octombrie 2015 at 9:05 PM

    Vorba Soniei, vreau sa spun ceva si nu stiu ce. Imi place cum ai istorisit totul, imi imaginam scenele cu ochii deschisi, ba parca eram si eu langa Toby pe podul de fier 🙂 ti-am mai spus la alte postari cred, imi place mult cum povestesti, cum iti pui gandurile, concluziile, ideile pe hartie. Repet de o mie de ori ca vreau sa te cunosc 😀 si nu, nu stiu sa raspund la intrebarea despre legatura dintre caini si mancarea de prune. Imbratisari si pupici!

  1. Ioana Agache , 21 octombrie 2015 at 9:11 PM

    Pe cuvant…scrii mai frumos ca Ion Creanga.
    Cat despre intamplare…interesant! Cum citeam imi si imaginam ce si cum…atat de frumos ai prezentat o inmormantare ca am si uitat ca le urasc.
    Iubirea…pot sa afirm cu mana pe inima ca exista atatea feluri de iubire in lumea asta…cati oameni sunt pe Pamant. Nu toti pot sa o simta, dar cei care o simt…nu cred ca mai au nevoie de ceva pe lume. Apoi, daca ii iei omului iubirea…poti sa faci ce vrei cu el…ca e ca si cum ai luat propria existenta. E simplu ce vreau sa spun…o data ce iti moare sufletul pereche, nu cred ca mai exista ceva sa compenseze…si e logic. Suntem trairi, emotii, sentimente…o data ce dispare iubirea…dispar toate astea si ramane o carcasa fara motor, o inima fara pompa…un Pamant fara soare…
    Asta cred eu…
    Cat despre bocitoare si margele…cred ca aici e mult de discutat. Poate dezvoltam pe viitor!
    Pupici, micuta si frumoasa scriitoare!

  1. Anna , 21 octombrie 2015 at 9:42 PM

    Am si eu o astfel de poveste, strabunicii mei au murit acum doi ani. Primul a fost strabunicul meu, când i-am facut 40 de zile, strabunica mea a avut un soc, s-a dus sa se odihnească si nu s-a mai putut misca, iar dupa fix 3 luni, s-a dus si ea… In data in care a murit Bica, am inmormantat-o pe Bica.
    Sper din tot sufletul sa am si eu parte de o astfel de iubire pana la adânci batraneti!

  1. Marcela Sava , 21 octombrie 2015 at 10:24 PM

    Adela, pur si simplu, TE IUBESC!!!

  1. Bica Mihaela , 21 octombrie 2015 at 10:33 PM

    Îmi aduc aminte cu drag de copilăria mea pentru ca și eu tot acolo am copilărit, doar câteva case distanta. Îmi aduc aminte când susțineai primele concerte la moara, sau la bar, pot sa spun ca am fost primul tău fan.
    O anunțăm din timp pe mamaia mea Anica ca merg la concert.
    A trecut timpul frumos….

  1. Cristina Constantinescu , 22 octombrie 2015 at 9:33 AM

    Ai redat atat de frumos viata ta la tara incat la sfarsit sa fi vrut sa dau pagina sa pot citi mai departe.Scrii foarte frumos! Gaseste timp si asterne pe hartie o parte din viata ta ca e tare

  1. Oana , 22 octombrie 2015 at 11:12 AM

    Vai Adela! Cat de frumos..

  1. violeta , 22 octombrie 2015 at 12:03 PM

    Imi placea viata la tara cand eram micuta si chiar pustoaica. Abia asteptam vacantele sa merg la mamaia mea. Ea se bucura atat demult sa-i deshidem usa casei din chirpici cu doar o odaita si o sala. Eram saraci dar eram fericiti. Nu aveam televizor ci doar un radio ce mergea pe radio craiova k nu stia mamaitza sa umble la butoane si adormea pe muzica populara povestindu-ne intamplari din copilaria ei nefericita fiind de mica sluga la boieri. Adoram mainile ei batrane cu care ne facea bochite pe soba, fasole in tigaie cu rantaj, chisalita, lobode,gogosi si atatea alte bunatati. Vinul cel mai dulce, bucatele din garnita cele mai bune ea le avea si le pastra pentru cand veneam noi. Era singura, n-a avut barbat si a muncit pamantul si a tinut gospodaria mancand zahar pe paine sau salata cu rosii si castraveti preferatele ei.a duso pana la 90 de ani si cand s-a stins si la cat de mult am iubito nu am avut lacrimi sa plang. Iubirea nu sta in lacrimile varsate ci o o sa o port mereu in inina mea ca pe o icoana sfanta. Atatea amintiri si intamplari sunt la sat k fiecare din noi am putea scrie o carte. Te admir Adela pentru simplitaeta ta!

  1. Descude , 22 octombrie 2015 at 1:40 PM

    Ai talent, femeie…nu-l irosi!
    Pup
    http://www.descude.com

  1. andreea , 22 octombrie 2015 at 3:00 PM

    Doamneeeee cât mă regăsesc în povestea ta …vacante minunate am petrecut la bunici …unde ești copilarieeee??? Mulțumesc Adela ❤❤❤

  1. sabau Roxana , 22 octombrie 2015 at 3:31 PM

    Deci superb!!! Un text de nota 10,incearca sa scri o carte plina cu povestioare si sunt sigura ca va avea succes!!!

  1. cris , 22 octombrie 2015 at 9:11 PM

    Fa-te scriitoare, zau, ai un talent scritoricesc.

  1. Dana bucsa , 22 octombrie 2015 at 11:29 PM

    parca m am întors in copilărie pentru cateva momente????

  1. Cristina , 23 octombrie 2015 at 12:05 AM

    Un text de nota 10+, plusul pentru mine este perfectul simplu… adorabil folosit ?

  1. Natalie , 23 octombrie 2015 at 8:04 AM

    Draga Adela, am tot avut impresia pe parcursul textului ca e copiat din vreo nuvela a lui Marin Preda!Scrii extrem de bine! Asta ti-o spunr un om care a facut Litere si care a citit mult 🙂 Felicitari din tot sufletul!Sper sa te cunosc la un moment dat! 🙂

  1. Roxana , 31 octombrie 2015 at 10:58 AM

    Popa Ilie e nasul meu de botez:)).Tatal meu e din acel sat…iar mama ta ia fost educatoare sau invatatoare numai stiu exact…si io am copilarit acolo…nu ratam nici o inmormantare…Foarte frumoasa viata la tara.

  1. MioaraVoicu , 6 noiembrie 2015 at 6:04 PM

    Adevarat ca asa este cum descrii tu !!!Dar tataie Vergica se tinea de cuvint?Te spunea lui domnul Doru?Un domn profesor deosebit,precum si doamna Doina…Ade sa-ti traiasca fam frumoasa!!!Te pup .O consateanca de a ta de la Rimesti!!!

Leave a Comment